Suferința vine în viața fiecăruia dintre noi la un moment dat, în doze mai mari sau mai mici, în situații pe care le putem prevedea sau nu. Fiecare suferim, dar fiecare suferă în felul lui, durerea diferă în funcție de modul de toleranță a fiecăruia, de experientele de viață și de caracterul format. Dacă le luăm pe rând, găsim tipare formate la fiecare dintre noi, dar într-un mod diferit, personalizat: toți ne naștem într-o familie și primim educația celor primii 7 ani care, de altfel, este foarte importantă. În primii 7 ani, ne dezvoltăm tiparele de relaționare pe baza relației cu aparținătorii (asta chiar în aprox. primii 2 ani), învățăm să ne raportăm la cei dragi prin stilurile de atașament (securizant, anxios, evitant sau ambivalent), create din relația cu ei. Învățăm cum să fim părinți din modul în care suntem noi educați, cum să fim parteneri din relația părinților noștri, și ne creăm așteptări după așteptările create de ei. În următorii 7, înregistrăm ceea ce vedem în mediul în care ne dezvoltăm: prieteni, școală, familie, cartier. Interacțiunea cu ei ne formează prin experiențele trăite în această perioadă. Următorii ani sunt cei de liceu, cei mai dificili de altfel, pentru că atunci încercăm să ne identificăm, să fim, să demostrăm, să devenim adulți, iar toate eforturile noastre sunt întreținute de ceea ce noi am aflat din experiențele avute până atunci, prin intermediul familiei și al mediului. Și atunci, cine suntem noi? Tiparele pe care le-am format.

Ajungem la o vârstă, devenim adulți, și totuși suferim. Căutăm răspunsuri sau dăm vina pe alții: părinți, mediu, prieteni, familie, pe oamenii care ne-au făcut să suferim până atunci. De multe ori, nu putem să ieșim din capcana de a fii victime a celor care ne-au abuzat, și asta doar pentru că funcționăm pe acel tipar/program pe care mintea noastră îl folosește (ex.: Așa sunt eu!). Crezi că mintea ta te ajută, și tu depui efort în a face față la toată suferința ta, dar e doar o păcăleală. Mintea face doar ceea ce știe, iar ea știe să sufere – deci asta face. Asta este zona de confort, păcăleala minții ca să evite să depună efort. Mintea funcționează ca și un program: ce a înregistrat, folosește. Gândește-te, de exemplu, cât de greu îți este să faci ceva nou. De ce? Pentru că mintea nu acceptă un comportament nou în program, deoarece asta ar cere efort. Mintea e confortabilă cu ce știe. Acum, întreabă-te: ce știe, și ce vrei tu de fapt?

Mulți aleg să stea în această stare pentru că au decis că părinții, sau ceilalți, sunt de vină. Dar dacă ne gândim la ei, și ei au trecut, și trec, prin aceleasi suferințe, dar în modul lor. Și lor mintea le joacă acceași farsă a confortului, și probabil și ei au acceptat tiparele pe care le-au format în primii ani de viață de la familia lor și au repetat exact ce au văzut la părinții lor. Așadar, nu părintii tăi sunt de vină, ci bunicii? Părinții tăi sunt și ei victime? Sau sunt doar supraviețuitori?

Dacă vrei cu adevărat să trăiești, tu și doar tu poți să decizi asta! Ajungi la o vârstă când părinții au făcut ce au făcut, și tu ești responsabil de ce vrei să fii, să devi, și să trăiești. Devino adultul care este responsabil de propria sa viață și care știe să caute soluții optime pentru el. Alege să te bucuri de ce poți în prezent, și să nu suferi pentru ce a fost în trecut. Nu mai ai nicio posibilitate să schimbi trecutul, trăiește prezentul după propriile tale reguli! Fă-ți o programare! Te aștept la cabinet!

Meriți, vrei, poți și crezi petru tine!